Afectiuni ale sistemului imunitar

Sistemul imunitar ne protejează de virusuri, bacterii, ciuperci etc. Sistemul imunitar lucrează pentru a ne apară de intruşi microscopici şi pentru a ţine bolile la distanţă. Este un mecanism care funcţionează continuu, ce are perioade de suprasolicitare şi care, uneori, dă erori. Iar multe din simptomele pe care le resimţim în cursul unei infecţii sunt consecinţa reacţiei produse în organism de aceste mecanisme. Sistemul imunitar se dezvoltă începând cu săptămâna a şaptea de viaţă intrauterină. În paralel, fătul primeşte anticorpii mamei pe tot parcursul celor nouă luni de sarcină, prin cordonul ombilical, şi în perioada alăptării, prin lapte. Dacă mama se infectează în primele 8-12 săptămâni de sarcină, riscul ca aceasta să transmită microbul la făt este crescut. Infectarea cu virusul rubeolic sau virusul gripal poate avea consecinţe grave asupra fătului, precum malformaţiile sau chiar avortul spontan. După naştere, nou-născutul este inclus în schema de vaccinare împotriva bolilor contagioase, în cadrul programului naţional de imunizare. Între doi şi patru ani are loc maturizarea maximă a sistemului imunitar. La aceste vârste, copiii intră în contact cu o multitudine de agenţi patogeni. Astfel, organismul învaţă să se apere şi să îşi fabrice anticorpii care îl vor proteja toată viaţa. În adolescenţă şi în tinereţe, sistemul imunitar suferă noi provocări, pe fondul unor obiceiuri la risc, privind comportamentul sexual, dar mai ales pe fondul stresului, dietei dezechilibrate şi lipsei de mişcare. Multe boli autoimune, ce reprezintă un răspuns hiperactiv al organismului împotriva propriilor structuri, se declanşează la aceste vârste, pe fondul suprasolicitărilor. În timpul sarcinii, sistemul imunitar al viitoarei mame se adaptează astfel încât să nu respingă embrionul, purtător al unor gene străine, primite de la tată. Primele săptămâni de sarcină sunt cruciale, pentru că în această perioadă organismul matern învaţă de la „intrus" să îl apere şi să îl accepte. Se întâmplă, uneori, ca acest mecanism să nu se desfăşoare corect, putând duce la avorturi spontane sau la reacţii adverse din cauza incompatibilităţii de Rh, dacă mama are Rh negativ, iar tatăl Rh pozitiv. La vârste înaintate, sistemul imunitar devine mai puţin eficient: are o viteză mai mică de reacţie şi o capacitate redusă de a combate infecţiile, deşi limfocitele nu variază semnificativ ca număr, dar sunt mai puţin agresive în faţa microbilor. Exerciţiile fizice şi alimentatia joacă un rol esenţial în stimularea sistemului imunitar. Există câteva mecanisme nespecifice de apărare a organismului, cum ar fi integritatea pielii, pH ul, stratul de mucus, secreţia gastrică acidă, tranzitul intestinal şi fluxul urinar. Sistemul imunitar are capacitatea de a recunoaşte un germen, la al doilea contact cu acesta, ceea ce îi permite să îl distrugă mult mai repede. Fenomenul se numeşte memorie imunologică. Sistemul imunitar este cel mai puternic şi mai eficient mecanism de apărare a organismului faţă de agenţii patogeni. Infecţiile dezechilibrează starea de sănătate, însă au şi o parte bună, aceea de a ţine sistemul imunitar în continuă alertă. Unii copii pot suferi de aşa-numitele imunodeficienţe primare, caracterizate de deficitul uneia sau mai multor componente ale răspunsului imun, situaţie ce duce la infecţii recurente, severe, atipice sau cu germeni care, în mod normal, nu sunt capabili sa determine o boală. În aceste cazuri, este nevoie de ajutor specializat, pe termen lung. O stare de dezechilibru a răspunsului imun o constituie şi alergiile, în sens de răspuns patologic, hiperreactiv la alergene de mediu sau din alimentaţie. Cauze de imunodeficienţe secundare sunt malnutriţia, deficitele de vitamine, alcoolismul, consumul de droguri, obezitatea, diabetul, bolile cronice severe, cancerele, infecţia cu virusul HIV, abuzul de tratamente antibiotice, toxinele şi stresul. Aproape toate celulele organismului sunt marcate cu antigene proprii fiecărui individ, codificate genetic, numite antigene leucocitare umane şi ţin de sistemul major de histocompatibilitate. Sunt lipsite de aceste antigene hematiile, spermatozoizii, neuronii şi celulele trofoblastice (ale embrionului). Aceste antigene fac posibilă distrugerea celulelor proprii organismului, în momentul în care se îmbolnăvesc sau prezintă anomalii. Acest fenomen determină, uneori, sistemulul imunitar să distrugă celule aparent sănătoase, ducând la apariţia bolilor autoimune. Bolile autoimune apar, frecvent, la adolescenţi şi la tineri şi pot afecta diverse structuri ale organismului: celulele pancreatice (diabetul zaharat de tip 1), articulaţiile (poliartrita reumatoidă), spondilita anchilozantă, scleroza multiplă, lupus eritematos etc. Faptul că fiecare persoană are antigene proprii constituie o provocare pentru sistemul imunitar, în cazul operaţiilor de transplant. Donatorii se aleg cel mai frecvent dintre rudele de gradul unu, datorită compatibilităţii crescute. Antibioticele şi medicamentele luate „după ureche" bulversează sistemul imunitar şi pot sensibiliza organismul la germeni. Din ce în ce mai solicitat din cauza stilului de viaţă haotic, sistemul imunitar are nevoie, uneori, de ajutor, obiceiurile sănătoase şi vaccinările cresc rezistenţa organismului. Rolul vaccinărilor este acela de a stimulă sistemul imunitar să producă anticorpi. Astfel, germenul este modificat în aşa fel încât să nu producă infecţia dar, în acelaşi timp, să genereze un răspuns imun. Vaccinurile pot fi de origine virală: vaccinul gripal, HPV, cel pentru hepatita B etc, cât şi bacteriană: vaccinul poliomielitic. Imunitatea obţinută prin vaccinare se numeşte imunitate dobândită, oferind o protecţie de durată mai scurtă decât cea dobândită pe cale naturală, prin infectarea cu germenul propriu-zis. Perioada de timp pentru care se obţine imunitatea este, de regulă, mai scurtă după vaccinare decât după trecerea naturală prin boală pentru că materialul cu care se realizează vaccinarea constă în microorganisme inactivate (omorâte), atenuate sau în fragmente din microorganismul care provoacă o anumită boală. Astfel, sistemul imunitar este forţat să elaboreze factori de aparare, dar stimulul nu poate fi la fel de puternic ca în cazul în care în organism pătrunde microorganismul care determină boala. De aceea, schemele de vaccinare cuprind şi rapeluri la anumite perioade de timp, pentru întărirea imunităţii obţinute prin vaccinare.